savatie baştovoi

Piciorul

bastovoi — Mon, 06 Aug 2007 16:32:21 +0200

Pe coasta abruptă a taberei de pionieri din Oricova venea la vale, cu sărituri mari, o minge. Se vede că cineva o bătuse, ca de obicei, foarte sus şi, nereuşind să o prindă a scăpat-o la vale. Din urma ei alerga un pionier gras îmbrăcat în pantaloni scurţi. El de acum reuşise să ajungă mingea dar, vrînd să o prindă, a lovit-o şi ea a pornit cu o viteză şi mai mare la vale.

Pe sub copaci, pionierii, aşezaţi pe pături, jucau dame. Mingea a căzut peste o tablă şi a împrăştiat piesele. S-au auzit strigăte şi înjurături, apoi vocea indignată a educatoarei. Pionierul alerga la vale, dar faţa lui arăta că el de acum nu mai vrea să ajungă mingea şi că ea îşi va urma traiectoria pînă la capăt.

– Bă! Ia vină-ncoa! – s-a auzit basul prefăcut al educatorului de sport, un tînăr de 18 ani care făcea totul pentru a părea bărbat. Pionierul s-a oprit din alergare, trîntindu-se la pămînt ca fotbaliştii care se aruncă la picioarele adversarului.

– Vină la mine, am zis!

Pionierul s-a apropiat. El ţinea instinctiv mîinile la spate şi zîmbea, ca să nu se vadă că el de fapt vrea să plîngă.

– Poziţia!

Ajungînd în faţa educatorului, pionierul cel gras s-a întors cu spatele la el, s-a aplecat şi a rămas cu fundul în sus. El a închis ochii ca şi cum ar fi aşteptat să se producă o explozie. Desigur, el continua să rîdă.

Educatorul şi-a făcut vînt şi l-a lovit pe pionier cu toată puterea în fund. Pionierul a căzut în mîini şi a început să rîdă, rostogolindu-se pe pămînt de durere. Ştergîndu-şi lacrimile cu umerii, pionierul s-a ridicat şi, reluîndu-şi poziţia jenantă, a început să strige, rîzînd isteric:

– Mai vreau unu’! Mai vreau unu’!

Educatorul, parcă regretînd că l-a lovit prea tare, a fluturat din mînă şi a zis:

– Gata!

Apoi, întinzînd mîna spre mingea care se oprise departe sub gard, a strigat cum strigi atunci cînd dai comandă unui cîine:

– Fuga!

Pionierul şi-a îndreptat spatele, a săltat şi s-a îndreptat fugind spre minge.

El era bucuros că i s-a încredinţat să aducă mingea, căci, nu-i aşa, mingea putea să fie adusă de un altul. Dar aşa, el putea să pună mîna pe ea şi chiar să o lovească cu piciorul. Aceasta era singura lui ocazie de a atinge mingea, atunci cînd cineva o scăpa la vale, pentru că altfel el nu avea voie să se joace cu ceilalţi băieţi. El făcea parte din detaşamentul de debili. De aceea pionierul nostru se bucura de fiecare dată cînd auzea mingea sărind pe coastă şi o lua la fugă, din reflex. El se bucura chiar şi atunci cînd i se spunea să ia poziţia pentru a fi lovit cu piciorul. El înţelegea că acesta era singurul mod în care ceilalţi băieţi îl băgau în seamă. În acest fel el se simţea util, important şi, chiar dacă loviturile erau dureroase, el rîdea, rîdea sincer şi cerea să fie lovit iar şi iar.

Unghia

bastovoi — Mon, 06 Aug 2007 16:28:05 +0200

Educatoarea A., o femeie cam de treizeci de ani, tunsă scurt, nemăritată, a intrat seara în camera copiilor şi a zis că în acea noapte ea va dormi acolo. Tabăra era pe sfîrşite şi în cameră erau două paturi libere. Educatoarea a zis că aşa se cuvine, că ea trebuie să-i păzească pe pionieri ca să nu facă “nebunii”.

Pionierii au urmărit-o curioşi pînă au adormit cu toţii. Numai unul nu a adormit, el stătea sub pătură şi o pîndea pe educatoare. După miezul nopţii, uşa s-a deschis şi a intrat un băiat pe care pionierul treaz îl cunoştea foarte bine. Băiatul s-a dus la patul educatoarei. Pionierul, cu inima la gură, a văzut că educatoarea nu dormea.

Cei doi au început să şoşotească. Lumina de la becul de afară cădea chiar pe patul lor şi pionierul, chiar dacă privea de sub pătură, vedea totul. Vorbele pe care şi le spuneau cei doi i se păreau fără nici un rost.

Băiatul intrat a luat-o pe educatoare de mînă şi i-a zis:

– Mă crezi că-ţi muşc unghia?

– Nu te cred, a zis ea chicotindu-se, de parcă era mare lucru de crezut una ca asta.

Băiatul a zis iar:

– Hai că ţi-o muşc!

– Nu mi-o muşti…

Femeia chicotea şi pionierului i se părea că ea chiar vrea ca băiatul acela să-i muşte unghia. Ceea ce el a şi făcut.

După ce s-au şuşotit aşa mai multă vreme, băiatul s-a dus.

A doua zi, pionierul credea că a avut o vedenie. Nu putea să creadă că el a văzut cum doi oameni mari se îmbrăţişează şi se sărută. El a umblat în urma educatoarei şi a tras cu ochiul la unghia ei. Unghia era roasă. Înseamnă că totul era adevărat!

În ziua aceea şi în următoarele pionierul se purta ca un om căruia i s-a încredinţat o mare taină. El ar fi vrut să împărtăşească cele văzute şi altora, dar i se părea că acesta ar fi un lucru josnic. Cele văzute de el i se păreau prea tainice.

El încă nu ştia că întîmplarea petrecută în acea noapte, care pe el l-a marcat pentru mulţi ani înainte, era o întîmplare banală, pe care pînă şi cei doi au uitat-o…

Cearşaful

bastovoi — Mon, 06 Aug 2007 16:19:46 +0200

De dimineaţă, pe sîrma care era întinsă în faţa căsuţei în care dormeau copiii din detaşamentul de debili mintali, era întins un cearşaf. Acum era amiază şi soarele, ca înadins, făcea să se vadă pata galbenă, ruşinoasă, de la mijlocul cearşafului. Lîngă cearşaf, un pionier gras, cu faţa roşie de ruşine şi de căldură, ţinînd mîinile întinse ca un manechin, făcea genoflexiuni de vreo jumătate de oră. Alături de el, aşezat pe iarbă, stătea un alt pionier. Acesta era pus să numere genoflexiunile.

În tabăra de pionieri din Oricova se întîmpla ca unii pionieri să facă în pat. Cei mai mulţi dintre ei făceau parte din detaşamentul de debili. Nu se ştie de ce debilii, care erau mai mari ca vîrstă, făceau în pat. Directorul a hotărît la careu că dacă cineva o să mai facă în pat, cearşaful lui va fi pus pe sîrmă ca să-l vadă toată tabăra. Aşa, a zis el, făptaşii se vor învăţa minte.

Cu toate acestea, era pentru a treia oară cînd pionierul cel gras din detaşamentul de debili făcea genoflexiuni lîngă cearşaful murdar. El tot nu se învăţa minte.

Genoflexiunile trebuiau făcute corect, pînă la capăt, cu spatele drept şi mîinile întinse frumos înainte. După vreo sută de astfel de genoflexiuni nu ştiai ce te doare mai tare, picioarele sau mîinile. De această durere surdă era cuprins acum pionierul vinovat, dar el continua să facă genoflexiunile şi ochii lui ca de peşte îl priveau nemişcaţi pe pionierul de pe iarbă.

Pe lîngă ei au trecut un grup de pionieri care se duceau la stadion să joace fotbal.

– Ha-a-a-a! – au strigat pionierii, iar unul din ei şi-a făcut vînt şi i-a tras un picior în fund.

– Pişorcosule! – a zis el – eşti mare ca o vacă, da’ te pişi în pat!

Pionierul gras a săltat de la lovitură, a făcut cîţiva paşi, ţinînd mîinile ţapene înainte şi, fără să zică nimic, a continuat să facă genoflexiunile.

Pionierul care îl păzea tăcea şi el. În adîncul său lui îi era milă de debil. Dacă ar fi avut mai multă putere, el s-ar fi ridicat şi l-ar fi apărat, poate chiar s-ar fi bătut cu băieţii pentru el. Soarele îi ardea capul şi umerii, şi el privea cînd pata de pe cearşaf, cînd faţa roşie şi încordată a debilului.

Pata era mare pentru că vinovatul era mare. El avea 16 ani şi era gras. Cu toate acestea, oricît de mult era bătut şi ameninţat, el nu se îndrepta.

– Cîte ai făcut? – a întrebat pionierul după ce băieţii s-au îndepărtat.

– Nu ştiu.

– Dar ce, tu nu numeri?

– Tu trebuie să numeri.

– Eu număr, dar şi tu trebuie să numeri.

Grasul făcea genoflexiunile mecanic, în ritm constant şi se vedea că vorbirea îi încurcă.

– Tu eşti pus să numeri, tu numără – a zis el pe tonul omului care vrea să fie lăsat în pace.

– Dar dacă eu te amăgesc şi nu număr drept? Dacă o să faci mai multe genoflexiuni?

– Mi-i tot una – a răspuns debilul şi faţa lui arăta că lui într-adevăr nu-i pasă de cîte genoflexiuni trebuie să facă.

– Pe mine m-au dezbătut de la numărătoare berbecii ăştia. Cîte erau? Parcă vreo trei sute?

– Tu ştii.

– Hai, punem trei sute. Mai ai o mie şapte sute.

Iar s-a lăsat tăcere. Se auzea numai fosăitul nervos al debilului. Vîntul flutura uşor cearşaful şi pata căpăta forme felurite, iar uneori, sau din cauza vîntului, sau din cauza soarelui, ea parcă dispărea cu totul.

Pionierului care era pus să numere genoflexiunile îi era milă de debil deoarece el şi-a amintit cum, cu ceva vreme în urmă, s-a întîmplat ca el însuşi să facă în pat. Atunci el a dus cearşaful şi l-a aruncat undeva departe de casă, într-o rîpă, iar mamei i-a zis că nu ştie unde este cearşaful.

Pionierul şi-a amintit acea ruşine şi, chiar şi acum, după ce a trecut atîta vreme, el se temea că cineva ar putea găsi acel cearşaf sau, ceea ce îl apăsa şi mai mult, să apară cineva care să zică: “Eu l-am văzut cînd ascundea cearşaful, el a făcut în pat”.

Aceste gînduri s-au învălmăşit în capul lui şi el iar a uitat să numere. El simţea cum începe să i se facă ruşine împreună cu debilul şi pentru cîteva clipe îşi închipui că cearşaful agăţat pe sîrmă nu e al debilului, ci al lui şi toată tabăra trece pe lîngă el, rîde şi-i dă picioare-n fund…

– Gata! Ai terminat!

Debilul continua să facă genoflexiuni, ca şi cum nu ar fi auzit.

– Gata, am zis! Ai terminat!

– N-am terminat. Eu trebu’ să fac două mii. Înseamnă că o să fac două mii.

– Dar tu închipuie-ţi că ai făcut două mii.

– N-am făcut două mii.

– De unde ştii că n-ai făcut, dacă ai zis că tu nu numeri?

– Ştiu.

Pionierul a tăcut o vreme, apoi a sărit iar:

– Eu număr şi eu îţi spun că ai făcut. Hai, o mie nouă-ă-ă-ă sute-e-e… O mie nouă sute optze-e-e-e-ci… O mie nouă sute nouă-ă-ă-ă-zeci… Două mii!

Nebunul a vrut să zîmbească, dar faţa lui roşie şi-a revenit la starea obişnuită de încordare. Pentru o clipă el s-a ruşinat că s-a lăsat păcălit şi a început să facă genoflexiunile cu şi mai mare încrîncenare.

Totuşi el a zis:

– Pe mine o să mă bată, dacă n-o să fac toate două mii de genoflexiuni.

– N-o să te bată, pentru că nimeni n-o să ştie!

– Dar tu o să ştii. Şi o să le spui.

– N-o să le spun.

– O să te superi vreodată pe mine şi-o să le spui.

– Pe cuvîntul meu de pionier!

– Pe cuvîntul tău de pionier că n-o să le spui? – N-o să le spun…

Debilul s-a uitat în părţi, apoi s-a uitat atent la faţa pionierului. Inima lui a simţit că pionierul nu minte, că el într-adevăr nu va spune. Pentru o clipă el a simţit chiar că acel pionier îi este prieten, deşi gîndul acesta era de necrezut. El nu a avut niciodată un prieten, dar dacă l-ar fi avut, el ar fi vrut ca prietenul său să fie acest pionier.

El s-a oprit din genuflexiuni, a stat puţin, uitînd să lase mîinile în jos, apoi, de parcă s-ar fi trezit din somn şi chiar din nebunie, s-a dus sub perete, s-a trîntit pe iarbă şi a început să plîngă.

Şarpele şi porumbelul

bastovoi — Sun, 24 Dec 2006 09:51:44 +0100

( Roman în lucru )

1

Întîmplarea despre care vom povesti s-a petrecut cu mai bine de o mie cinci sute de ani în urmă. Quidinul era un sătuc din apropierea Edessei în care, ca în toate satele mici, nu se întîmpla nimic deosebit. Oamenii de aici trăiau ca şi toţi ceilalţi ţărani din Siria, îndeletnicindu-se cu trebi care abia dacă le puteau asigura hrana de zi cu zi. Acest sătuc poate că s-ar fi cufundat pentru totdeauna în uitare dacă în apropierea lui nu s-ar fi sălăşluit un om a cărui nume a ajuns cunoscut în întreaga lume. Numele lui, dacă este să-l pomenim, cel mai probabil că nu va spune cititorului nimic. Totuşi a fost o vreme cînd în cinstea acestui om se cîntau cîntări şi imnografii cei mai de seamă îi închinau imne. Secole de-a rîndul Siria a transmis viaţa lui ca pe una din cele mai frumoase poveşti despre puterea dragostei şi a prieteniei.

Omul despre care vorbim se numea Avraamie. Nu ştim de unde a venit şi cum a ajuns să rămînă în apropierea Quidinului, dar nimeni nu şi-ar mai fi putut închipui micul sătuc fără chilia Bătrînului Avraamie. „Bătrîn” este un fel de a spune, căci aşa s-a obişnuit în Orientul creştin să fie numiţi monahii care au ajuns la înţelepciunea Dumnezeiască. Vîrsta părintelui Avraamie trebuie să fie fost între 40 şi 45 de ani. Nu se ştie nici dacă acesta a fost sau nu căsătorit înainte de a alege să vieţuiască izolat.

Cum se întîmpla de obicei în astfel de cazuri, sătenii n-au întîrziat să dea tîrcoale sfîntului poposit lîngă satul lor. Însă vizitele lor nu se alegeau cu nimic. Puţini se puteau lăuda că l-au văzut pe Avraamie, darămite să fi vorbit cu el. Probabil că Avraamie n-ar fi răspuns niciodată nimănui, dacă nu i s-ar fi descoperit aceasta de către Dumnezeu însuşi. Aşa călugărul a început să primească la sine pe cei care veneau să-i ceară sfatul şi sfintele rugăciuni. Nu puţine erau minunile care se săvîrşeau prin Avraamie. Oamenii veneau la el pentru a se izbăvi de boli, dar şi pentru alte nevoi din cele mai felurite. Faţa călugărului însă nu o vedea nimeni, căci el le vorbea tuturor pe ferestruică, numai în anumite ore ale zile, dimineaţa. Restul vremii părintele Avraamie o petrecea în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. De fapt, numai Dumnezeu însuşi ştie adevărata taină a petrecerii robului Său.

Aici ar fi trebuit să se încheie istorisirea despre viaţa călugărului Avraamie. Aşa sfîrşesc vieţile marilor sihaştri dintotdeauna. Petrecerea lor fiind una lăuntrică, nimeni nu poate povesti mai mult decît minunile care se săvîrşesc prin rugăciunile lor. De fapt, este şi greu să spunem dacă minunile fac parte din însăşi viaţa sfinţilor, sau dacă ele sînt ceva ce depăşesc limitele acesteia. Cei care au cunoscut călugări sfinţi, au văzut că minunile pe care le săvîrşeau aceştia erau cumva paralele cu viaţa lor de zi cu zi. Adevărata viaţa a sihastrului a rămas întotdeauna undeva adînc în inima lui. Poate că şi părintele Avraamie s-ar fi amestecat cu miile de călugări anonimi din acea perioadă pentru care sfinţenia devenise un lucru obişnuit. S-a întîmplat însă ca viaţa lui să capete o întorsătură neobişnuită pentru un sihastru, atît de neobişnuită încît unii din cronicarii săi de mai tîrziu nu s-au sfiit să pună gestul său la margine cu nebunia, dar o nebunie pe care o vor numi sfîntă.

Într-una din zile, în Quidin poposi un străin însoţit de o copilă. Acesta spunea că vine din satul lui Avraamie şi că treabuie să-l vadă neapărat. Sătenii i-au zis să aştepte pînă a doua zi dimineaţă, cînd părintele ar putea să-l primească. Străinul însă nu se lăsa înduplecat. Aflînd de la săteni unde se află chilia părintelui, a pornit îndată într-acolo. Ajuns la faţa locului, străinul bătu cu nerăbdare în uşa mică a chiliei. Pentru că nu auzi nici un răspuns, străinul bătu cu şi mai multă înverşunare. Urmă aceeaşi tăcere care începu să-l scoată din sărite.

– Deschide, sau o las aici şi plec! Mă auzi, Avraamie? Eu mi-am făcut treaba! – striga străinul ca şi cum ar fi avut vreo înţelegere cu călugărul pe care acesta n-o onorase.
– Deschide sau plec! Sînt flămînd şi obosit, n-am chef să înoptez în pustietatea asta! Vreau să merg la un han, să mănînc şi să mă culc! Cu toate că banii lui frate tu’ nu-mi ajung nici ca să mă întorc acasă! Gata! Ia-ţi odrasla şi s-a terminat! Eu mi-am făcut treaba!

Tăcerea apăsătoare a pustiului se ridică ameninţătoare asupra străinului. El simţi cum cedează în faţa ei şi o uşoară spaimă intră în oasele lui. Dacă Avraamie nu mai e aici? Oare ar putea lăsa el copila în această pustietate? Nu, niciodată! Dar ce să facă? Să o ia cu el? Nici asta n-ar face-o. Străinul avea acasă copiii săi, iar o gură în plus însemna pentru el o povară prea mare. Străinul se aşeză pe o piatră de lîngă chilia pustnicului şi acum îi părea rău că nu a ascultat de sătenii care l-au sfătuit să vină dimineaţa. Cu siguranţă cineva l-ar fi găzduit şi i-ar fi dat de mîncare. Făptura lui costelivă fu cuprinsă în întregime de oboseala drumului şi de foame.

– Cine-i acolo? – se auzi pe neaşteptate vocea călugărului din chilie.
– Sînt eu, Şenoda...
– Cine-i Şenoda?
– Vin din satul tău...
– Avraamie n-are sat! Avraamie e călugăr!
– De la fratele tău care a murit...
– Fratele meu a murit?
– Da.
– Şi ce doreşti?
– A lăsat o fiică, e aici...
– Avraamie n-are fiică!
– A zis să o aduc la tine...
– Ţi-am zis că Avraamie nu are fiică! Să o ducă la mamă-sa!
– N-are mamă... Adică are, dar nu ştie unde e. A fugit cu nişte măscărici, se zice că e la un bordel.
– Să o dea la neamuri!
– N-are neamuri. A zis că numai pe tine te are, fratele lui. M-a plătit pe mine înainte de moarte să o aduc la tine. Mi-a dat cam puţini bani...
– Ai înnebunit? Avraamie s-a făcut călugăr şi acum să-şi ia femeie să trăiască cu el?
– E doar o copilă!
– Niciodată!
– Bine, eu mi-am făcut treaba! – începu străinul să se enerveze iar – să ştii că eu n-am de gînd s-o cresc! Dacă n-o vrei, o duc la un borbel şi o las acolo! Aşa o să-mi scot şi banii pe călătoria asta blestemată! Mă auzi?

Se lăsă o linişte apăsătoare în care străinul aştepta speriat să vadă dacă nu a stricat totul cu această îndîrjire care, de altfel, nu-i stătea în fire. Soarele începu să-l ardă şi el îşi dădu seama că îi era şi foarte sete.

– Cîţi ani are? – se auzi în cele din urmă glasul înmuiat al călugărului.
– Şapte.
– Zici că e a lui frate-meu?
– Da, că doar n-am făcut atîta drum ca să-ţi vînd o minciună.
– Şi cum o cheamă?
– Maria.

Se auzi ferestruica. Străinul se ridică bucuros de pe piatra pe care stătu toată această vreme. Se apropie şi luă pîinişoara din mîna întinsă a călugărului. Nu-i văzu faţa, dar mîna lui era atît de copleşitoare încît străinului i se păru că Avraamie l-a privit prin acea mînă. Apoi luă şi cana cu apă. Nu-şi putea veni în fire. Gîndul că acest călugăr vede cu mîinile îl răvăşi. Simţea că nu făcuse bine vorbind cu atîta îndrăzneală.

– Bine, Şenoda – se auzi glasul călugărului – lasă copila şi pleacă. Maica Domnului te-a trimis la mine, căci ea este ocrotitoarea acestei copile. Acum du-te. În curînd vei avea şi banii după care acum îţi pare rău.

Străinul, care mai devreme arăta atîta nerăbdare să plece, acum simţi că totul s-a terminat prea repede. Ar fi vrut să mai rămînă lîngă chilia călugărului. Nu-şi mai simţea nici oboseala, iar pîinea mică îi săturase foamea. „Şenoda”... Suna atît de dulce numele său în gura sfîntului. Îşi dădu seama că a fi strigat pe nume de un sfînt este tot una cu a te naşte din nou. Se simţea chemat la viaţă pentru a doua oara. Glasul acesta îl chemase pe nume spre o altă viaţă, spre un alt rost. Copleşit de aceste gînduri, Şenoda dispăru în întinsul pustiei.

2

Pustnicul Avraamie s-a trezit la uşa chiliei cu un copil. Numai aceasta nu făcu parte din închipuirile lui despre viaţa pustnicească. Renunţase la plăcerea de a fi cu o femeie ca acum să-şi ia asupra sa greutatea creşterii unui copil? Ar fi trecut el şi peste asta dacă copilul ar fi fost un băiat. Dar ce se facă cu o fată? O femeie în chilia unui pustnic? Aşa ceva nu s-a mai pomenit! S-a zis cu liniştea lui Avraamie! Toate acestea i-au trecut pustnicului prin cap înainte de a deschide uşa chiliei.

Era pentru prima dată, de cînd a venit aici, cînd a văzut pămîntul luminat de soare. Totul i se părea atît de mare şi de inutil. Se obişnuise cu întunericul chiliei, acolo era lumea lui. Lumea aceasta nu mai exista, uitase de ea. Se simţea ca şi cum ar fi scăpat un ulcior de apă din mîini. În acest ocean inutil de lumină o văzu pe copilă. Era singurul lucru cu rost. Stătea ţeapănă, cu mîinile atîrnînd, privindu-l cu ochii ei mari şi negri printre părul care îi ajungea pînă la marginea sindonaşului cusut dintr-o pînză folosită. Părea că ar fi putut să stea aşa şi o săptămînă, dacă i s-ar fi poruncit.

– Hai, intră! – rosti pustnicul cu vocea lui de om care vorbeşte puţin.

Copila îşi mişcă picioruşule rănite şi intră în chilie. Aici era răcoare şi bine, deşi nu se vedea nimic. Avraamie o aşeză pe scăunelul mic, iar el rămase în picioare. Scoase de sub măsuţă nişte finice uscate pe care i le aduse cineva în ziua paştelui. Le înmuie într-o străchiniţă cu apă şi i le dădu copilei. Copila nu mînca. Avraamie îşi dădu seama că nu vede şi deschise uşa ca să intre soarele. În fîşia de lumină care tăie chilia copila începu să mănînce finicele.

În timp ce copila mînca, Avraamie se apucă să scotocească pe sub masă. Negîsind ce căuta, îşi scoase gluguşoara sa şi o puse pe capul copilei.
– Ascunde-ţi părul – mormăi el cu vocea lui aspră.

Copila lăsă jumătatea de finic muşcată şi începu să-şi strîngă părul cu mîinile ei ude. Arăta însă atîta neîndemînare, încît Avraamie hotărî să i-l strîngă el. Adună cu brutalitate pletele copilei şi le îndesă, răsucindu-le, sub gluga pe care i-o legă sub bărbie.

– Aceasta să nu o mai scoţi de pe cap, nici cînd dormi! – zise Avraamie aproape răstindu-se. Apoi ieşi afară şi reveni peste cîteva ore. Găsi copila dormind pe rogojina lui.

Avraamie înţelegea că viaţa lui nu va mai fi ca înainte. Nu putea dormi într-o chilie cu o femeie, chiar dacă aceasta era copil şi îi era rudă. Rînduielile călugăreşti nu-i îngăduiau să ţină în chilie nici măcar un copil de parte bărbătească, darămite o fetiţă. Copila a continuat să doarmă pe rogojina lui, iar el îşi petrecea nopţile afară, rugîndu-se şi dormind puţin, spre dimineaţă, pe pămîntul gol. N-a durat mult şi el îşi găsi un loc care îi plăcu. În fiecare noapte Avraamie se ducea acolo şi, curînd, îşi făcu o nouă chilie, lăsînd-o pe cea veche Mariei.

Dacă pînă atunci îşi putea permite să petreacă mai toată vremea în rugăciune, de acum nu mai era aşa. Puţina hrană pe care o folosea spre întărirea trupului nu mai ajungea pentru doi. În plus, nu putea da copilului numai pîinea uscată şi apa pe care o folosea de obicei. Avea nevoie de fructe, de lapte şi poate chiar şi ceva mai bunişor. La urma urmei, copilul nu a venit să se facă pustnic. Nu e decît o orfană nenorocită.

Părintele Avraamie începu să muncească mult, împletind coşuri din vlăstare de finic şi cruci din piele pe care le trimitea în oraş printr-un călugăr tînăr care venea la el dintr-o mănăstire apropiată. De banii cîştigaţi, călugărul cumpăra din oraş fructe, iar în zilele de sîmbătă şi duminică chiar şi lapte, şi brînză pe care le ducea copilei la chilia ei. Peste zi, copila venea şi ea la chilia părintelui Avraamie, care o instruia în studiul Sfintelor Scripturi şi în felul cum trebuie să petreacă în chilie fără să se plictisească. Curînd Maria a învăţat să citească şi să împletească cruciţe din piele care mergeau şi ele la vînzare în oraş.

Scara

bastovoi — Sat, 23 Dec 2006 18:24:44 +0100

sau Dumnezeu în Uniunea Sovietică

Piesă într-un act
(A nu se publica fără acordul autorului)

Decor:

Cortina se ridică. Întuneric. O lumină slabă face să se vadă două paturi pe scenă (sau patru, în funcţie de actorii disponibili). Paturile sînt de fier, ca de spital. În paturi dorm copii între 10 şi 14 ani. (Piesa poate fi jucată şi de actori maturi în roluri de copii). Acţiunea se petrece într-o tabără sovietică de pionieri. Pentru a sugera aceasta, se poate pune în fundal portretul lui Lenin. Somnul este dulce, copiii se răsucesc în pat, trăgînd peste cap păturile cu care sînt înveliţi. Liniştea este spartă de sunetul goarnei care începe să cînte agresiv, anunţînd trezirea. De sus se aprinde lumina puternică a unei veioze mari coborîtă foarte jos, aşa încît lumina să lumineze numai paturile, lăsînd restul scenei în întuneric. Copiii întîrzie să se ridice din pat, se prefac că dorm. În scenă intră, cu paşi grăbiţi, o fată între 15 şi 18 ani, îmbrăcată în rochiţă maro cu şorţ alb, cu ciorapi albi pînă sub genunchi, cravată pionierească la gît şi bonetă roşie pe cap. Are părul împletit în două cosiţe, legat cu două funde albe. Fata începe să tragă cu putere de paturi, pentru că ea este Pionier-vojataia (Instructoarea de pionieri).

PIONIER-VOJATA: La careu! Toată lumea la careu! Hai, treziţi-vă odată! Nu vă mai prefaceţi că dormiţi!

Dispare în întuneric, strigînd: „La careu! Toată lumea la careu!” Unul dintre copii se ridică şi, luîndu-şi perna, îşi loveşte vecinul de pat în cap.

COPILUL I: La careu! Toată lumea la careu!
COPILUL II (Lovind şi el cu perna): Hai să nu ne ducem!
COPILUL I: O să ne pîrască la director!
COPILUL II: N-o să ne pîrască!
COPILUL I: Iei tu totul asupra ta?
COPILUL II: Da, stai liniştit, că nu ne pîrăşte.
COPILUL I: Tragem o bătaie cu perne?
COPILUL II: Nu, că se aude. Hai mai bine să ne culcăm.
COPILUL I: Da’ pe urmă tragem o bătaie?
COPILUL II: Da. Dar acum hai să ne culcăm. Dacă ne întreabă de ce n-am fost la careu, spunem că n-am auzit goarna.
COPILUL I: Da, dar a fost Pionier-vojata...
COPILUL II: Spunem că ne-am trezit şi pe urmă iar am adormit.
COPILUL I: Hai dar să ne culcăm.
COPILUL II: Hai.
COPILUL I (lovindu-l pe celălalt cu perna): Ne culcăm!
COPILUL II (îl loveşte înapoi): Gata, chiar ne culcăm!
COPILUL I (se trînteşte rîzînd în pat, acoperindu-şi capul cu mîinile): Gata! Nu mai da! Ai zis că ne culcăm!
COPILUL II (îşi aranjează perna în pat şi se culcă): Gata, chiar ne culcăm.
COPILUL I: Cine mai trage e berbec.
COPILUL II: Nu mai trag, da’ nici tu să nu mai tragi.
COPILUL I: Gata, dormim.
COPILUL II: Gata.
COPILUL I: Eu dorm.
COPILUL II: Şi eu.

Pauză de tăcere în care cei doi se foiesc în pat încercînd să adoarmă.

COPILUL I: Ne trezim la masă?
COPILUL II: Nu.
COPILUL I: Dar dacă o să fie suc şi prăjitură?
COPILUL II: O să ni le aducă Serioja.
COPILUL I: I-ai spus tu?
COPILUL II: Nu, dar ştie el că dacă nu sîntem, trebuie să ni le aducă.
COPILUL I: Poate nu le aduce.
COPILUL II: Le aduce.
COPILUL I: Bine, ne culcăm.
COPILUL II: Eu dorm.
COPILUL I: Şi eu.

Lumina mare se stinge, rămîne doar lumina slabă de la început. Copiii adorm. După ceva timp, se aude goarna, de data asta mai scurt şi mai puţin insistent. Copiii se foiesc în pat, dar nu se scoală. Se aud copii mărşă-luind cu cîntec. Se poate pune aici o înre-gistrare cu „reciovka” pionierească. Dacă este cu putinţă, prin scenă ar putea trece chiar un grup de pionieri aliniaţi în două rînduri. Apoi se face iar linişte. Scena se luminează treptat, ca şi cum s-ar face ziuă. În scenă intră Serioja, un băiat cam de 16-18 ani, gras şi cu semne clare de alienare mentală. Poartă pantaloni sport care nu-i vin bine şi e încălţat cu tenişi chinezeşti. Tricoul portocaliu îi este rupt la umărul stîng, din cauză că are obicei să muşte din el ori de cîte ori se enervează. La gît are cravată de pionieri şi bonetă albastră pe cap. Duce într-o mînă un pahar cu suc, iar în cealaltă o prăjitură. Muşcă din tricou şi hîrîie ca un căţel. Se opreşte lîngă paturi, pune prăjitura peste paharul pe care-l ţine cu mîna stîngă. Mîna dreaptă o duce la tîmplă în poziţie de salut pionieresc. Vorbeşte printre accese prosteşti de rîs.

SERIOJA: Brigantina, ţine calea, / Căci romantica ne cheamă! Hî-î-î! Hai la careu! Toată lumea la careu! Hî-î-î!
COPILUL I: Hai c-a venit Serioja cu sucul!
COPILUL II: Serioja, sucul încoace!
SERIOJA: Iaca!
(Îi întinde sucul şi prăjitura).
COPILUL I: Da’ al meu unde-i?
SERIOJA: Nu ştiu... Hî-î-î...
COPILUL I: Unde-i sucul meu?
SERIOJA: Hî-î-î!
(Îşi muşcă tricoul la umărul stîng, tropăind pe loc. Copilul rămas fără suc se ridică din pat şi vine spre Serioja. Serioja se dă speriat în urmă).
COPILUL I: Vino aici! Drept! Apleacă-te! Mai tare! Hai!
(Îl loveşte cu putere pe Serioja cu piciorul în fund. Serioja sare în sus de durere şi începe să rîdă).
COPILUL I: Încă o dată! Şi pentru prăjitură!
SERIOJA: Hî-î-î!
COPILUL I: Hai să vezi ce fund moale are! Parcă-i un sac cu paie! I-ai tras vreodată un picior în fund lui Serioja?
COPILUL II: Lasă-l în pace.
COPILUL I: Hai, vino şi trage şi tu, că nu-l doare! Serioja, aşa-i că nu te doare?
SERIOJA: Hî-î-î... Nu!
COPILUL II: Lasă-l.
COPILUL I: Hai, vino şi trage! Serioja, poziţia!
COPILUL II: Lasă-l...
COPILUL I: Hai!
COPILUL II: (Îl loveşte fără nici un chef pe Serioja).
SERIOJA: Hî-î-î...
COPILUL I: Ai văzut?
COPILUL II: Da.
COPILUL I: Serioja, te-a durut?
SERIOJA: Nu-u-u!
COPILUL I: Hai, stînga-mprejur! Cu cîntec, înainte marş!
SERIOJA: Raz, dva! / Tri, cetîre! / Tri cetîre! / Raz dva...

Dispare. Cei doi copii încep să se bată cu perne. Al doilea copil îl bate pe primul, amîndoi cad obosiţi în pat. Apoi luminile slăbesc ca şi cum s-ar face seară.

COPILUL I: Hai să spunem pătărănii.
COPILUL II (abătut şi fără chef): Hai.
COPILUL I: Începe tu.
COPILUL II: Tu, pentru că tu ai zis.
COPILUL I: Bine. Despre ce? Vrei să povestesc despre draci?
COPILUL II: Eu nu cred în draci.
COPILUL I: Poţi să nu crezi, da’ eu cred.
COPILUL II: I-ai văzut de crezi?
COPILUL I: I-am văzut.
COPILUL II: N-ai cum să-i vezi.
COPILUL I: Un băiat din sat de la bunica se ducea seara la dansuri. Cînd a ajuns la podul care trece peste rîpă, a văzut de partea cealaltă o mireasă care îl chema la el. Băiatul mai întîi a crezut că e mireasă şi s-a dus, dar mireasa se dădea în urmă şi el n-o putea ajunge. De-odată i s-a făcut frică şi el a vrut să-şi facă cruce, dar a văzut că mîna îi era înţepenită. Atunci şi-a adus aminte că bunica i-a zis că poţi face cruce şi cu limba. Şi-a făcut cruce cu limba şi mireasa a dispărut. Mireasa era dracu’!
COPILUL II: Poate i s-a părut.
COPILUL I: Nu i s-a părut! La podul acela mai mulţi oameni au văzut mireasa sau o mîţă mare ca un cîine.
COPILUL II: Li s-a părut.
COPILUL I: Îţi spun eu că nu li s-a părut! Nu poate să li se pară la toţi! Tu nu vrei să crezi!
COPILUL II: Da’ tu ai văzut?
COPILUL I: Eu am văzut mîţa... Da’ n-am văzut-o bine...
COPILUL II: Ai văzut o mîţă oarecare. Şi eu am văzut atîtea mîţe. Voi dacă vedeţi o mîţă neagră spuneţi că-i dracu’...
COPILUL I: Nu mai spunem noi că-i dracu’! Mîţa-i mîţă, dar aceea era mare cît un cal!
COPILUL II: Parcă ai spus că era cît un cîine.
COPILUL I: Cît un cîine, dar cît un cîine mare...
COPILUL II: Oricît de mare ar fi cîinele, nu-i cît calul...
COPILUL I: Ştiu, dar în întuneric nu se vede bine şi pare cît un cal...
COPILUL II: Tu iar spui minciuni.
COPILUL I: Nu spun minciuni, pot să jur.
COPILUL II: Îs minciuni, dracii nu există.
COPILUL I: Crezi ce vrei.

Pauză în care copiii rămîn îngînduraţi.

COPILUL II: Poate şi Dumnezeu există?
COPILUL I: Există.
COPILUL II: Poate L-ai văzut şi pe El?
COPILUL I: Poate L-am văzut.
COPILUL II: Tot la pod?
COPILUL I: Nu.
COPILUL II: Dar unde?
COPILUL I: Nu spun.
COPILUL II: Prostii. Dumnezeu nu există.
COPILUL I: Există!
COPILUL II: Şi unde-i El, dacă există?
COPILUL I: În cer.
COPILUL II: Şi cum se suie în cer?
COPILUL I: Cu scara.
COPILUL II: Şi ce scară îi trebuie ca să se suie în cer?
COPILUL I: Mare.
COPILUL II: Şi de unde are o scară aşa de mare?
COPILUL I: Are El.
COPILUL II: Ce fel de copaci I-ar trebuie ca să facă o scară pînă la cer?
COPILUL I: Are El o pădure specială cu copaci aşa de mari.
COPILUL II: Şi ce fel de animale mari trebuie să fie în acea pădure? Animale aşa de mari nu există!
COPILUL I: Dumnezeu are tot ce vrea.
COPILUL II: Şi chiar dacă s-ar sui în cer, unde stă în cer?
COPILUL I: Pe nori.
COPILUL II: Şi cum stă pe nori?
COPILUL I: Stă.
COPILUL II: Pe nori nu poate să stea nimeni, că pică jos. Norii sînt făcuţi din aburi, ce n-ai învăţat la şcoală? Dacă stă cineva pe aburi, cade jos.
COPILUL I: Dumnezeu nu cade.
COPILUL II: Cade.
COPILUL I: Nu cade.
COPILUL II: Cade, pentru că nu are cum să se ţină.
COPILUL I: Are cum.
COPILUL II: Cum?
COPILUL I: Are aripi şi se ţine cu aripile, ca păsările.
COPILUL II: Nu cred.
COPILUL I: Tu niciodată nu crezi.
COPILUL II: Dar dacă are aripi, la ce-i mai trebuie scară ca să se suie în cer?
COPILUL I: Nu ştiu, dar are şi scară.
COPILUL II: Şi unde-i scara aceea? De ce nimeni n-a văzut-o?
COPILUL I: Poate că au şi văzut-o.
COPILUL II: N-a văzut-o nime. Nici Iuri Gagarin, cînd a zburat în cosmos, n-a văzut-o şi nici avioanele n-au văzut-o.
COPILUL I: Tu şi Iuri Gagarin.

Pauză în care copiii rămîn îngînduraţi.

COPILUL II: Tu crezi toate prostiile, dar ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu nu există.
COPILUL I: Tu nu crezi.
COPILUL II: Nu cred, pentru că astea-s prostii. Numai babele cred aşa ceva.
COPILUL I: Cînd o să-ţi iasă un drac în cale, o să crezi.
COPILUL II: Chiar lasă să-mi iasă, că-i trag un picior!
COPILUL I: Ai văzut ce fund moale are Serioja?
COPILUL II: Aha.
COPILUL I: Pe el nu-l doare niciodată.
COPILUL II: Poate că-l şi doare.
COPILUL I: Nu-l doare, n-ai văzut cum rîde?
COPILUL II: El rîde tot timpul.
COPILUL I: Dacă-i debil.
COPILUL II: Şi ce dacă-i debil? Nu toţi debilii rîd. În detaşamentul lor nu mai rîde nimeni.
COPILUL I: Ei, dar mie-mi place să-i dau picioare-n fund.
COPILUL II: Nu-i bine să baţi un bolnav, el e bolnav.
COPILUL I: Şi ce dacă, pe el toată lumea îl bate. Educatorul într-o zi i-a tras vreo două picioare în piept că i-a luat aerul, dar el tot rîdea.
COPILUL II: Pe ei toată lumea-i bate pentru că sînt de la şcoala specială şi nu are cine să-i apere. Eu cînd o să fiu mare o să mă fac boxer şi o să-i apăr pe toţi.
COPILUL I: Şi o să-l poţi bate şi pe Dimitri Petrovici? Eu cred că nu.
COPILUL II: Dacă mă antrenez, o să-l bat.
COPILUL I: Poate te pîrăsc că ai zis asta şi o să te bată.
COPILUL II: Hai să ne culcăm.
COPILUL I: Da’ nu ne mai batem cu perne?
COPILUL II: Eu vreau să dorm, mîine o să ne batem.
COPILUL I: Hai dar să mai spun vreo pătăranie...
COPILUL II: Eu dorm.
COPILUL I: Ei, hai dormi.
COPILUL II: Noapte bună.
COPILUL I: Noapte bună.

Lumina se stinge. Cînd se reparinde, cei doi copii stau la marginea paturilor şi joacă dame pe o noptieră care se află aşezată între paturile lor.

COPILUL I: Mă crezi că te bat?
COPILUL II: Întotdeauna spui că mă baţi, dar niciodată nu m-ai bătut.
COPILUL I: Pînă acum nu te-am bătut. Dar de data asta, mă crezi că te bat?
COPILUL II: N-ai cum să mă baţi.
COPILUL I: Ei nu te bat, te bat.
COPILUL II: Să vedem.
COPILUL I: Să vedem. Eu zic că te bat.
COPILUL II: Dar eu zic că nu.
COPILUL I: Hai la rămăşag.
COPILUL II: Pe cît?
COPILUL I: Pe cît vrei tu.
COPILUL II: Pe cinci picioare-n fund.
COPILUL I: E, nu... tu dai prea tare...
COPILUL II: Parcă ai zis că tu cîştigi. Dacă mă baţi, tu-mi tragi mie cinci picioare. Dacă te bat eu, eu îţi trag cinci picioare.
COPILUL I: Nu. Mai bine la perne. Cinci perne.
COPILUL II: În cap?
COPILUL I: Pe spinare.
COPILUL II: Bine.

Pauză în care copiii se concentrează asupra jocului.

COPILUL I: Ai putea să înoţi dintr-un capăt în altul al iazului?
COPILUL II: Cred că da.
COPILUL I: Nu cred.
COPILUL II: Poţi să mergi cu mine la iaz, să-ţi arăt.
COPILUL I: Spui aşa pentru că nu putem să mergem la iaz. Punem rămăşag că nu putem să mergem la iaz?
COPILUL II: De ce?
COPILUL I: Pentru că nu ne lasă Directorul şi nici Pionier-vjata.
COPILUL II: Dar dacă ne-ar lăsa, ţi-aş arăta că eu pot trece iazul.
COPILUL I: Nu ne lasă. Numai dacă mergem cu toată tabăra ne lasă. Că au mai fost, mi-au zis mie băieţii care au fost şi vara trecută în tabără.
COPILUL II: Poate o să mergem şi anul ăsta.
COPILUL I: Atunci o să te văd ce poţi. Pun rămăşag că nu treci iazul.
COPILUL II: Îl trec.
COPILUL I: Nu-l treci, că nu te lasă Pioniervojata. Ha!
COPILUL II: Eu dacă vreau, pot să fug din tabără să mă scald.
COPILUL I: O să te dea afară. Au mai fugit şi alţii la scăldat şi i-au alungat acasă.
COPILUL II: Chiar dacă mă alungă, fug şi mă scald. Că doar nu-s la puşcărie.

În scenă intră Pioniervojata. Păşeşte furioasă. În urma ei Serioja tîrăşte o saltea acoperită cu cearşaful. Cearşaful are o pată galbenă mare.

PIONIERVOJATA: Treci încoace, măgarule! Uitaţi-vă la el! Vacă putu-roasă! Pişoarcă! (Îl loveşte de mai multe ori peste cap, Serioja îşi acoperă capul cu mîinile). Om în toată firea şi se pişă în pat! De cîte ori ţi-am spus să nu te mai pişi în pat? Ţi-am zis că o să te pun să mănînci cearşaful? Treci încoace, vacă pişată!

Pioniervojata îl pune pe Serioja să întindă cearşaful pe o sîrmă. În timp ce acesta are mîinile ridicate, agăţînd cearşaful, ea îl bate cu ură peste cap.

PIONIERVOJATA: Aşa, măga-rule! Vacă împuţită! Pune-l să-l vadă toţi! Lasă să vadă toată tabăra cine se pişă în pat! Putoare! Şi să stai aici, lîngă el, să te vadă toţi! Drepţi! O mie de aşezări! Ai auzit? O mie de aşe-zări! Şi nu aşa, cu mîinile întinse! Mîinile întinse, ai înţeles? Hai, unu! doi! trei! (Se întoarce către Copilul II). Tu, Saşa, să numeri dacă face o mie, ai înţeles? Voi, de ce nu aţi fost la careu? Bine, cu voi o să vorbesc mai tîrziu. Hai, vacă împuţită, unu! doi! trei... O mie de aşezări, m-ai înţeles? (Dispare).

Copilul I se apropie pe la spate de Serioja, în timp ce acela face genoflexiuni cu mîinile întinse, şi-l loveşte cu piciorul în fund.

COPILUL I: Ha! Serioja! Te-ai pişat în pat! Hopa! Încă unu’! Şi încă unu’ pentru suc! Şi încă unu’ pentru prăjitură! Hopa!

Serioja continuă să facă genoflexiunile, fără să atragă atenţie copilului care îl loveşte. Faţa lui se înroşeşte de ruşine şi de furie, e gata să plîngă. Copilul II se ridică enervat şi-l loveşte pe Copilul I cu piciorul în fund, aşa încît acela cade şi se sprijină cu mîiinile de podea.

COPILUL I: Ce faci?
COPILUL II: Lasă-l în pace!
COPILUL I: Nu i-am făcut nimic! Pe el nu-l doare! (Se aşează speriat la pămînt, întorcîndu-se cu faţa la Copilul I).
COPILUL II: Lasă-l în pace ţi-am zis! (Îl loveşte încă o dată, mai încet).
COPILUL I: Nu mai da, că mă doare!
COPILUL II: Dar pe el crezi că nu-l doar? Şi pe el îl doare!
COPILUL I (Se ridică şi fuge sărind peste paturi): Pişorcosu’! Pişorcosu’!
COPILUL II: Termino, că-ţi bat botu’!
COPILUL I: Nu mă tem, nu mă tem!

Copilul II se preface că se ia după Copilul I. Acela o ia la fugă şi dispare strigînd „Pişorcosu’!” Copilul II rămîne singur cu Serioja care continuă să facă genoflexiuni lîngă cearşaful întins.

COPILUL II: Opreşte-te.
SERIOJA: Nu, că mă bate.
COPILUL II: Cîte ai făcut?
SERIOJA: Nu ştiu. Tu numeri.
COPILUL II: Bine, ai făcut o mie.
SERIOJA: Nu.
COPILUL II: Hai că eu o să-i spun că le-ai făcut pe toate. Opreşte-te.
SERIOJA: Şi dacă trece şi mă vede că nu fac?
COPILUL II: Nu trece. Îi spun eu că ai făcut o mie.

Serioja se trînteşte la pămînt îngropîndu-şi faţa în genunchi. Începe să plîngă. Copilul II se aşază lîngă el.

COPILUL II: Lasă, nu plînge.
SERIOJA: Ei tot timpul îşi bat joc de mine! Mi-a zis că o să mă pună să mănînc cearşaful! Să mănînce ea cearşaful, nu eu!
COPILUL II: Las-o-n pace, ea e o proastă.
SERIOJA: Ce, crede ea că dacă n-am părinţi, poate să-şi bată joc de mine? Eu am părinţi, dar nu ştie ea!
COPILUL II: Las-o-n pace, nu te mai gîndi la ea.
SERIOJA: Tata meu e general! Dacă o să-i spun că proasta asta mă pune să mănînc cearşaful, o s-o omoare! O s-ompuşte cu pistolul! Nu, cu tancul!
COPILUL II: Dar unde-i tatăl tău?
SERIOJA: E în armată. El are o altă femeie şi pe mine m-a dat la şcoala specială. Dar eu l-am văzut odată. Şi el a zis că o să vină după mine. Şi o să-mi cumpere bicicletă. Şi femeia lui a zis că o să-mi cumpere bicicletă.
COPILUL II: Serioja pe tine te bat ăştia?
SERIOJA: Cine?
COPILUL II: Dimitri Petrovici... Pioniervojata’...
SERIOJA: Da. Şi la noi la şcoală, la internat, dacă nu faci ceva, te bat. Ne bat şi cu picioarele şi cu coarda de sărit. Mie mi-a zis cineva că din cauza asta eu mă piş în pat. Şi alţii se pişă în pat la noi. Dar ea mă pune să mănînc cearşaful...
COPILUL II: Şi eu m-am pişat în pat... De vreo două ori...
SERIOJA: Hî-î-î! (rîde bucuros).
COPILUL II: Şi ce dacă. Lasă-i pe ei să mănînce cearşaful! Noi hai să ne jucăm de-a ceva! Ştii să joci dame?
SERIOJA: Nu prea.
COPILUL II: Hai că te învăţ eu.
SERIOJA: Hai mai bine să ne batem cu perne! Hî-î-î! Eu cu tine nu mă tem să mă bat cu perne! Că tu nu o să mă baţi dacă o să-ţi trag o pernă! Hî-î-î!
COPILUL II: Hai! Ia perna mea! Fugi!
SERIOJA: Ha-ha! Te prind!

Copiii încep să sară pe paturi. Lumina se stinge treptat, timp în care Serioja pleacă, aşa ca să nu se vadă plecare lui. Se lasă linişte. Prin semiîntuneric intră Copilul I cu o minge sub braţ.

COPILUL I: Dormi?
COPILUL II: Nu.
COPILUL I: Am cîştigat.
COPILUL II: Spui minciuni.
COPILUL I: Nu spun.
COPILUL II: Tot timpul spui minciuni.
COPILUL I: Egal egal. Dar era să-i batem. (Aruncă mingea sub pat. Se bagă sub pătură).
COPILUL I: Ce facem? Spunem pătărănii?
COPILUL II: Tu începi.
COPILUL I: De fiecare dată eu încep. Hai începe şi tu măcar odată.
COPILUL II: Bine. Era odată un moş şi-o babă şi ascultau radioul. La radio au zis că o bombă atomică costă un milion de ruble. Moşu’ a zis: „Măi babă, ce bine ar fi să cadă o bombă atomică la noi în grădină, am vinde-o cu un milion de ruble”...
COPILUL I: Ha! Ha-ha! Dacă ar cădea o bombă în grădină i-ar omorî! Ha-ha! Ce prost e moşu’!
COPILUL II: Aha. Hai, acum zi tu.
COPILUL I: Despre ce? Să mai spun despre draci? Hai că spun una despre draci. Pe asta n-o ştii.
COPILUL II: Hai zi.
COPILUL I: Ştii iazul de la porcărie?
COPILUL II: Da.
COPILUL I: Cîndva la iazul ăla era o mîţă sălbatică şi dacă trecea cineva după ora şase seara pe acolo, îi ieşea în cale. Odată mîţa a mîncat un copil. Eu era să trec odată pe acolo, dar n-am trecut. Ştii ce trebuie să faci dacă îţi iese o mîţă sălbatică în cale?
COPILUL II: Să-i tragi o piatră.
COPILUL I: Nu. Să-ţi faci cruce cu limba.
COPILUL II: Da, nu mai poate mîţa de limba ta.
COPILUL I: Tu niciodată nu mă crezi.

Pauză în care copiii rămîn îngînduraţi.

COPILUL I: Hai mîine la iaz.
COPILUL II: Parcă ai zis că nu se poate.
COPILUL I: M-am gîndit eu cum.
COPILUL II: Şi dacă ne alungă din tabără?
COPILUL I: Nu ne alungă.
COPILUL II: Cum?
COPILUL I: Îl luăm şi pe Serioja cu noi.
COPILUL II: Şi? Dacă merge şi Serioja nu ne prind?
COPILUL I: Nu la asta mă refer.
COPILUL II: Parcă Serioja-i debil.
COPILUL I: Îl luăm cu noi şi dacă ne prind, spunem că noi nu am vrut să ne ducem la iaz, dar l-am văzut pe Serioja că a sărit gardul şi ne-am dus după el să-l prindem. Înţelegi?
COPILUL II: Aha.
COPILUL I: Zicem că am mers după el şi l-am prins la iaz. Dar spunem că noi nu am vrut să ne scăldăm, dar am sărit după Serioja în apă ca să-l prindem. A?
COPILUL II: Eu ştiu? Tu ştii.
COPILUL I: O să ne scăldăm.
COPILUL II: Şi eu o să trec iazul. Punem pariu?
COPILUL I: Cînd ajungem acolo.

Pauză în care copiii rămîn îngînduraţi.

COPILUL II: Şi cum are Dumnezeu o scară? Ia mai spune.
COPILUL I: Are. Tu nu vrei să crezi.
COPILUL II: Dacă ar avea o scară aşa de mare, n-ar putea să o ridice.
COPILUL I: Poate, că Dumnezeu e Cel mai puternic.
COPILUL II: Şi dacă o ridică, pe ce o sprijină ca să nu cadă?
COPILUL I: Pe nori. Ce, nu poate să o sprijine de nori?
COPILUL II: Nu poate, că norii se mişcă. N-ai văzut că norii se mişcă?
COPILUL I: Şi ce dacă se mişcă?
COPILUL II: Dacă norul de care se sprijină scară se mişcă, se mişcă şi scara. Şi pînă ajunge Dumnezeu sus, scara se răstoarnă şi cade.
COPILUL I: Nu cade.
COPILUL II: Cade, că scara se răstoarnă.
COPILUL I: Poate că scara se răstoarnă, dar Dumnezeu desface aripile şi zboară în cer.
COPILUL II: Nu prea cred eu. Nu poate să fie aşa ceva.
COPILUL I: Poate.
COPILUL II: E, dacă ar putea cineva să zboare, nu l-ar mai prinde nimeni niciodată. Numai în filme arată aşa ceva.
COPILUL I: Dumnezeu poate. El e Cel mai puternic.
COPILUL II: Nu cred eu aşa ceva.
COPILUL I: Tu nu crezi niciodată.
COPILUL II: Dar tu crezi toate poveştile băbeşti.
COPILUL I: Tu eşti poveste băbească.
COPILUL II: Tu.
COPILUL I: Niciodată nu mă crezi.
COPILUL II: Tu te temi de tunete.
COPILUL I: Şi ce dacă mă tem? Tu nu te temi?
COPILUL II: Nu.
COPILUL I: Şi ce dacă? Cînd o să te lovească un fulger, o să vezi cum o să te temi.
COPILUL II: Nu mă tem.
COPILUL I: Cînd o să vină sfîrşitul lumii, o să fulgere şi o să tune. Atunci tot n-o să te temi?
COPILUL II: Eu o să mor pînă atunci. Eu nu cred în sfîrşitul lumii.
COPILUL I: Dar în ce crezi?
COPILUL II: Nu ştiu. Eu nu cred în nimic. Hai să ne culcăm.
COPILUL I: Bunica mi-a zis că oamenii care nu cred în nimic sînt răi.
COPILUL II: Nu-i adevărat. Tu eşti bun?
COPILUL I: Dar eu cred...
COPILUL II: Dacă eşti bun, de ce rîzi ca prostu’ de Serioja şi îi tragi picioare-n fund?
COPILUL I: Şi ce dacă? Toată lumea îi trage picioare-n fund lui Serioja.
COPILUL II: Şi încă tu mai spui o grămadă de minciuni. Mie tata mi-a zis că minciuna e cel mai urît lucru.
COPILUL I: Nu spun minciuni. Eu glumesc.
COPILUL II: Ştiu eu cum glumeşti. Spui numai minciuni.
COPILUL I: O să vezi, Dumnezeu o să te pedepsească.
COPILUL II: Pe mine nu poate să mă pedepsească Dumnezeu... Pentru că eu nu cred în El.
COPILUL I: O să vezi.

Pauză în care copiii rămîn îngînduraţi.

COPILUL II: Hai să ne culcăm.
COPILUL I: Nu mai spunem pătărănii?
COPILUL II: Hai să ne culcăm.
COPILUL I: Bine, dacă vrei să ne culcăm, ne culcăm.
COPILUL II: Gata, eu dorm.
COPILUL I: Şi eu.
COPILUL II: Mîţa moartă...
COPILUL I: Hai: „La popa la poartă, / stă o mîţă moartă! / Cine-a rîde şi-a vorbi, / drept în gura lui va fi”!

Lumina se stinge cu totul. Întuneric beznă. Pauza trebuie să fie cît se poate de lungă, s-ar putea pune o muzică pentru a nu plictisi. Între timp se aduce o scară mare al cărei capăt nu se vede. Pe scară coboară Serioaja cu un pahar de suc în mînă şi prăji-tura pe pahar. Se opreşte pe la jumătatea scării. O lumină îl luminează doar pe el. Muzica continuă în surdină. Serioja îl strigă în şoaptă pe Copilul II.

SERIOJA: Saşa! Saşa!
COPILUL II: (Se ridică nedumerit la marginea patului).
SERIOJA: Saşa!
COPILUL II: Serioja?
SERIOJA: Aha.
COPILUL II: Ce faci aici?
SERIOJA: Ţi-am adus sucul şi prăjitura.
COPILUL II: Eşti pe Scară?
SERIOJA: Aha.
COPILUL II: Scara lui Dumnezeu?
SERIOJA: Aha.
COPILUL II: Există?
SERIOJA: Da.
COPILUL II: Şi cît e de lungă?
SERIOJA: Nu ştiu. E tare lungă.
COPILUL II: Dar nu ştii cît e de lungă?
SERIOJA: Nu.
COPILUL II: Dar Dumnezeu unde-i?
SERIOJA: Nu ştiu.
COPILUL II: Dar El nu e acum pe scară?
SERIOJA: Nu ştiu.
COPILUL II: Dar asta-i scara lui Dumnezeu, aşa-i?
SERIOJA: Da.
COPILUL II: Dar tu cum te-ai suit pe ea?
SERIOJA: Am văzut-o şi m-am suit.
COPILUL II: Dar Dumnezeu ţi-a dat voie?
SERIOJA: Da. El o ţinea de sus cînd eu mă suiam.
COPILUL II: Şi cum e Dumnezeu?
SERIOJA: Ţi-am adus sucul... Şi prăjitura...
COPILUL II: Serioja...
SERIOJA: A?
COPILUL II: Dar oamenii tot pot să se urce pe Scara lui Dumnezeu?
SERIOJA: Da.
COPILUL II: Şi pot să stea în cer, pe nori?
SERIOJA: Sucul...

Brusc începe să cînte goarna foarte agresiv. Lumina se stinge şi totul dispare. Cînd se reaprinde, ca şi la început, veioza mare, cei doi copii dorm, acoperindu-şi capetele cu pătura pentru a nu auzi goarna. Se aud voci care strigă: „La careu!” În scenă intră Pioniervojata’, scuturînd paturile şi strigînd.

PIONIERVOJATA: La careu! Copii, vă rog, la careu! La careu, am zis!

Cei doi copii se ridică somnoroşi. Îşi iau prosopul, săpunul şi pasta de dinţi şi se îndreaptă într-o parte a scenei unde este improvizat un spălător. Copiii sînt doar în chiloţi şi în şlapi. Cînd se apleacă să se spele, se lovesc în joacă cu piciorul. Apoi îşi iau cămăşuţele albe, pantalonii scurţi cu curea, sandalele, cravata de pionier şi boneta. Ies amîndoi şi se aliniază. Dacă este cu putinţă, pot fi aliniaţi mai mulţi copii. Apare şi Pioniervojata’. Totul este foarte grav.

PIONIERVOVATA’ (Ridicînd mîna dreaptă la tîmplă în semn de salut): Pionieri! La luptă pentru apărarea Patriei şi pentru Cauza Partidului Comunist, fiţi gata!
COPILUL I şi COPILUL II (ducîndu-şi mîna dreaptă la tîmplă, răspund într-un glas): Întotdeauna gata!
COPILUL I (către al doilea, în şoaptă): O să ne dea afară!
COPILUL II: Ţi-am zis că o să ne dea afară!
COPILUL I: Eu de unde să ştiu?...
PIONIERVOVATA’: Linişte! Copii, linişte!
COPILUL I: Eu n-am zis nimic...
PIONIERVOVATA’: Stimaţi pionieri, în tabăra noastră s-a întîmplat un lucru foarte trist. De cîte ori am spus să nu se ducă nimeni fără voie la iaz? Voi credeţi că noi nu vrem ca voi să mergeţi la iaz? Noi vrem şi înţelegem că afară-i cald. Dar ieri s-a întîmplat... după cum bine ştiţi... un lucru foarte trist. Pionierul Burdeniuc Serioja... după cum bine ştiţi... s-a înecat... V-am adunat aici ca să vă spunem acest lucru şi să păstrăm un minut de reculegere pentru el. Masa va fi ca de obicei. Şi acum, gata! La drea-a-a-ap-ta! Cu cîntec, înai-i-i-in-te! marş!

Copiii încep să mărşăluiască. Pionier-vojata îi priveşte din spate, după care iese din scenă. La un moment dat, uitîndu-se în urmă şi văzînd că nu mai sînt urmăriţi, copiii se opresc. Se aşază pe paturi şi încep să-şi scoata cravata şi cămăşile.

COPILUL II: Cum a murit? Cînd a murit? Noi cînd am plecat el era viu!
COPILUL I: Nu ştiu... Şi eu am văzut că era viu.
COPILUL II: Ţi-am zis să nu ne ducem... Dimitri Petrovici îl arunca în apă...
COPILUL I: Da. Şi poate s-a înecat...
COPILUL II: El nu ştia să înoate...
COPILUL I: Dimitri Petrovici s-a enervat pentru că noi am fugit la iaz.
COPILUL II: El s-a enervat pentru că noi l-am prins cu Pioniervojata! Acum ştiu de ce ei nu ne lasă pe noi la iaz, pentru că Dima se duce cu Pioniervojata acolo şi-şi fac treburile.
COPILUL I: Tu nu ştiai?
COPILUL II: Ştiam eu... Ei l-au omorît pe Serioja. Cînd ne-au alungat pe noi, el era viu. Ei ne-au alungat pe noi ca să nu vedem!
COPILUL I: Da, cred că Dima l-a aruncat în apă, că tot îi era ciudă pe Serioja că se pişa în pat... Parcă nu ştii că-l bătea tot timpul?
COPILUL II: L-a aruncat în apă şi l-a lăsat să se înece, pentru că Serioja nu ştia să înoate.
COPILUL I: Oricum, n-o să zică nime asta. Toţi o să spună că s-a înecat singur şi n-o să mai lase pe nime la iaz...
COPILUL II: Eu cînd o să cresc mare, o să-l omor pe Dima!
COPILUL I: Poate te va îneca şi pe tine.
COPILUL II: Poate o să stea în puşcărie!

Pauză în care cei doi îşi schimbă hainele şi se aşază la marginea paturilor.

COPILUL I: Jucăm ceva?
COPILUL II: Ce?
COPILUL I: Cu pernele?
COPILUL II: Nu...

Pauză.

COPILUL II: Mă gîndesc numai la Serioja...
COPILUL I: Lasă-l. A murit, a murit. Ce-ai să-i faci?
COPILUL II: Ieri era şi azi nu mai este.
COPILUL I: Da. Şi ce dacă nu mai este? N-o să-ţi mai aducă ţie sucul?
COPILUL II: Nu de asta.
COPILUL I (Scoţînd tabla de şah, începe să aşeze damele): Te bat?
COPILUL II: Ştii ceva?
COPILUL I: Nu.
COPILUL II: Eu ştiu unde-i Serioja...
COPILUL I: La morgă. Hî!
COPILUL II: Nu.
COPILUL I: Dar unde?
COPILUL II: Nu spun...
COPILUL I: Hai spune, dacă ştii.
COPILUL II: Nu pot să spun.
COPILUL I: Nu spui pentru că nu ştii.
COPILUL II: Ştiu.
COPILUL I: Nu ştii.
COPILUL II (Se aşază pe marginea patului şi face primul pas cu damele): Ştii cum e Scara lui Dumnezeu?
COPILUL I: Ştiu.
COPILUL II: Nu ştii.
COPILUL I: Ştiu. Eu ţi-am zis de scară!
COPILUL II: Hai la rămăşag că nu ştii!
COPILUL I: Nici tu nu ştii! Pentru că n-a văzut-o nime!
COPILUL II: Poate că a văzut-o!
COPILUL I: Nu cred!

Pauză în care copiii încearcă să se concentreaze asupra jocului.

COPILUL II: Ştii cine se mai poate sui pe Scara lui Dumnezeu?
COPILUL I: Cine?
COPILUL II: Oamenii!
COPILUL I: Prostii! Scara aceea nu a văzut-o nime. Eu am spus doar aşa, pătărănii. Dar tu văd că ai crezut. Ha! Ţi-am luat-o! (Îi ia o damă).
COPILUL II: Scara aceea e foarte mare. Nime nu ştie cît e de mare. Capătul de jos se vede, dar cel de sus nu se vede niciodată, pentru că e sus sus...
COPILUL I: Hai, mergi.
COPILUL II: Eu ştiu cum trebuie să te urci pe o scară ca asta...
COPILUL I: Ha! Iar ţi-am luat-o! Eu cred că de data asta o să pierzi!
COPILUL II: Şi dacă cineva găseşte scara asta, el poate să urce şi să coboare... Şi încă mai poate să apară în vis oricui vrea el!
COPILUL I: Mergi. Eu cred că de data asta ai pierdut.
COPILUL II (Nedumerit, de parcă atunci s-ar fi trezit): Cine a pierdut?
COPILUL I: Tu ai pierdut!
COPILUL II: Da... Eu am pierdut...

Se lasă bucuros în pat cu mîinile sub cap şi rămîne îngîndurat, privind în tavan, cu expresia omului care a aflat că i s-a împli-nit o dorinţă pe care o credea irealizabilă.

C O R T I N A !

Bucuria de a te simţi înţeles

bastovoi — Sat, 23 Dec 2006 00:24:48 +0100

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decît numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întîlnesc în gînduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Cînd sufletele se întîlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfînt sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decît regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfînt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pămînt noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sînt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci cînd doi oameni cu dorinţe comune se întîlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzînd în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sînt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cît de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cît de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decît în celălalt şi nu iubim atît ceea ce sîntem, cît ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi pînă acum eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gîndeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfîrşit, m-am minunat pe rînd de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rînd sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adîncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atît de grozave, încît mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Pînă la urmă am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii mulţi ochi au plîns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezînd că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravînd totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori pe stradă adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sînt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nici o nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Teama de a vorbi celui iubit

bastovoi — Sat, 23 Dec 2006 00:22:42 +0100

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.

Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.

Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.

Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.

De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.

Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.

Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor...”

Cu un sărut mai aproape de moarte

bastovoi — Sat, 23 Dec 2006 00:16:53 +0100

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic tac era pentru mine ca o bătaie în porţile morţii. Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte.

Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într o tristeţe doborâtoare, într o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu-mi voi putea întoarce timpul vieţii nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâşiam să simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.

Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seara, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşeau în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare, sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie oricum, chiar şi atunci când eu nu le aud. Orice aş fi făcut şi oriunde m aş fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din viaţa mea, dar n a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunzele care cad sau doar se mişcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gând în timpul Liturghiei, când preoţii şi diaconii îşi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci ei se cuprind şi, sărutându se pe umăr, zic: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: „Este şi va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.

Pionierul şi cerul

bastovoi — Fri, 22 Dec 2006 21:10:13 +0100

Într-un sat mic şi neînsemnat din Uniunea Sovietică trăia un pionier. Pionierul credea cu tărie tot ce i se spunea la şcoală. Dar cel mai mult pionierul credea în Lenin şi în idealurile Marii Revoluţii din Octombrie.

Pionierul despre care vorbim îşi petrecea timpul liber gîndindu-se la Lenin şi la cruzimea fascismului german.

Trebuie să spunem că pionierii aveau dreptul să aibă şi timp liber. Cu ce se ocupau pionierii în restul timpului, care nu era liber? Pionierii citeau, mergeau la şcoală, îi ajutau pe bătrîni şi pe octombrei, care erau mai mici.

În ce-l priveşte pe pionierul nostru, pentru că am zis că trăia într-un sat mic, el mai rupea şi iarbă la porc, pe care o căra cu un sac. Aceasta era ocupaţia cea mai urîtă din viaţa pionierului.

Iarba pentru porc n-ar fi fost atît de urîtă dacă nu l-ar fi abătut pe pionier de la alte trebi pe care el le considera mai importante. De aceea umplerea sacului dura uneori cîte jumătate de zi, deşi iarbă era pe dealuri cît voieşti. După ce umplea sacul, pionierul se aşeza pe el ca pe un duşman răpus şi se deda visărilor şi închipuirilor celor mai năzdrăvane.

Pe lîngă fantasmele despre urgia războiului atomic pe care îl pregătesc americanii şi despre răutatea nemţilor, pionierul se gîndea la animalele sălbatice şi la vînătoare. Visul lui era să vîneze un misreţ, un urs, un cerb şi o vulpe. Această dorinţă era foarte puternică în inima lui.

Zilele trecute pionierul era cît pe ce să se certe cu un alt pionier pe care l-a numit prost. Acela a zis că Dumnezeu există şi că se ascunde în nori. Deşi pionierul ştia de la şcoală că Dumnezeu este o născocire, totuşi gîndul acesta nu-i dădea pace. Acum, stînd pe sacul cu iarbă pentru porci, în deplina singurătate a dealului, el se uita curios la nori.

Niciodată nu văzuse cît de feluriţi sînt norii. Cîte ciudăţenii a putut să vadă! A văzut un urs care mînca miere dintr-un borcan. Apoi un fotbalist care alerga după minge. Un cal, un fluture mare. Iar la urmă a văzut un bătrîn care semăna cu Dumnezeu.

Gîndul acesta l-a speriat foarte mult.

Pionierul a aşteptat pînă s-a destrămat norul, apoi, luîndu-şi sacul, a pornit cu paşi repezi spre casă, hotărînd să nu se mai uite niciodată la cer.

Roata lui Gagarin

bastovoi — Fri, 22 Dec 2006 20:56:12 +0100

După ce a zburat în Cosmos, Iuri Gagarin devenise aproape la fel de popular ca şi Lenin. Toată lumea ştia cine este Iuri Gagarin, chiar şi copiii de la Şcoala Specială care veneau vara în tabăra de pionieri din satul Oricova.

Uniunea Sovietică purta o deosebită grijă pentru toţi copiii. De aceea nici copiii debili nu erau trecuţi cu vederea. Ei primeau cu toţii foi pentru taberele de pionieri care se organizau în fiecare vară. Aici ei alcătuiau un detaşament aparte pe care toţi îl numeau detaşamentul de debili. Toată lumea credea că poate să bată sau să înjure un debil şi se simţeau chiar datori să o facă.

În detaşamentul de debili era un băiat pe nume Tolia Ursu. Mulţi erau de părere că el nu era întru totul debil, iar unii spuneau chiar că nu e debil deloc, ci doar orfan. Oricum, el făcea parte din detaşamentul debililor şi avea parte de acelaşi tratament ca şi ceilalţi.

Într-o zi l-am văzut pe Tolia împingînd la deal un cauciuc mare de tractor. În deal îl aşteptau hohotind grozav instructorul de sport şi un educator, amîndoi studenţi în ultimul an la Şcoala Pedagogică, în vîrstă cam de 19 ani, veniţi în practică la tabără. În jurul lor se adunaseră o mulţime de pionieri, băieţi şi fete care rîdeau, fluierau şi îl grăbeau pe debilul care împingea roata.

Ajuns în deal, instructorul de sport şi educatorul l-au pus pe Tolia să se bage în cauciuc, zicîndu-i că acuş o să zboare în Cosmos ca Iuri Gagarin. Acesta s-a supus docil şi chiar entuziasmat. Apoi cei doi făcură vînt roţii şi ea porni cu viteză la vale, sărind peste hopuri.

Toată lumea rîdea. În cele din urmă, după un parcurs de vreo 30 de metri, roata se izbi în gardul de plasă şi cu o lovitură puternică se prăbuşi la pămînt.

În deal au izbucnit hohote de rîs. Apoi toţi au început să-l grăbească pe debil să vină mai repede cu roata. El s-a ridicat şi, clătinîndu-se, a pornit să împingă roata în deal.

Debilul răspundea cu zîmbet la hohotele de rîs ale celor de sus. Totuşi pe faţa lui se citea o oarecare dezamăgire.