Şarpele şi porumbelul
( Roman în lucru )
1
Întîmplarea despre care vom povesti s-a petrecut cu mai bine de o mie cinci sute de ani în urmă. Quidinul era un sătuc din apropierea Edessei în care, ca în toate satele mici, nu se întîmpla nimic deosebit. Oamenii de aici trăiau ca şi toţi ceilalţi ţărani din Siria, îndeletnicindu-se cu trebi care abia dacă le puteau asigura hrana de zi cu zi. Acest sătuc poate că s-ar fi cufundat pentru totdeauna în uitare dacă în apropierea lui nu s-ar fi sălăşluit un om a cărui nume a ajuns cunoscut în întreaga lume. Numele lui, dacă este să-l pomenim, cel mai probabil că nu va spune cititorului nimic. Totuşi a fost o vreme cînd în cinstea acestui om se cîntau cîntări şi imnografii cei mai de seamă îi închinau imne. Secole de-a rîndul Siria a transmis viaţa lui ca pe una din cele mai frumoase poveşti despre puterea dragostei şi a prieteniei.
Omul despre care vorbim se numea Avraamie. Nu ştim de unde a venit şi cum a ajuns să rămînă în apropierea Quidinului, dar nimeni nu şi-ar mai fi putut închipui micul sătuc fără chilia Bătrînului Avraamie. „Bătrîn” este un fel de a spune, căci aşa s-a obişnuit în Orientul creştin să fie numiţi monahii care au ajuns la înţelepciunea Dumnezeiască. Vîrsta părintelui Avraamie trebuie să fie fost între 40 şi 45 de ani. Nu se ştie nici dacă acesta a fost sau nu căsătorit înainte de a alege să vieţuiască izolat.
Cum se întîmpla de obicei în astfel de cazuri, sătenii n-au întîrziat să dea tîrcoale sfîntului poposit lîngă satul lor. Însă vizitele lor nu se alegeau cu nimic. Puţini se puteau lăuda că l-au văzut pe Avraamie, darămite să fi vorbit cu el. Probabil că Avraamie n-ar fi răspuns niciodată nimănui, dacă nu i s-ar fi descoperit aceasta de către Dumnezeu însuşi. Aşa călugărul a început să primească la sine pe cei care veneau să-i ceară sfatul şi sfintele rugăciuni. Nu puţine erau minunile care se săvîrşeau prin Avraamie. Oamenii veneau la el pentru a se izbăvi de boli, dar şi pentru alte nevoi din cele mai felurite. Faţa călugărului însă nu o vedea nimeni, căci el le vorbea tuturor pe ferestruică, numai în anumite ore ale zile, dimineaţa. Restul vremii părintele Avraamie o petrecea în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. De fapt, numai Dumnezeu însuşi ştie adevărata taină a petrecerii robului Său.
Aici ar fi trebuit să se încheie istorisirea despre viaţa călugărului Avraamie. Aşa sfîrşesc vieţile marilor sihaştri dintotdeauna. Petrecerea lor fiind una lăuntrică, nimeni nu poate povesti mai mult decît minunile care se săvîrşesc prin rugăciunile lor. De fapt, este şi greu să spunem dacă minunile fac parte din însăşi viaţa sfinţilor, sau dacă ele sînt ceva ce depăşesc limitele acesteia. Cei care au cunoscut călugări sfinţi, au văzut că minunile pe care le săvîrşeau aceştia erau cumva paralele cu viaţa lor de zi cu zi. Adevărata viaţa a sihastrului a rămas întotdeauna undeva adînc în inima lui. Poate că şi părintele Avraamie s-ar fi amestecat cu miile de călugări anonimi din acea perioadă pentru care sfinţenia devenise un lucru obişnuit. S-a întîmplat însă ca viaţa lui să capete o întorsătură neobişnuită pentru un sihastru, atît de neobişnuită încît unii din cronicarii săi de mai tîrziu nu s-au sfiit să pună gestul său la margine cu nebunia, dar o nebunie pe care o vor numi sfîntă.
Într-una din zile, în Quidin poposi un străin însoţit de o copilă. Acesta spunea că vine din satul lui Avraamie şi că treabuie să-l vadă neapărat. Sătenii i-au zis să aştepte pînă a doua zi dimineaţă, cînd părintele ar putea să-l primească. Străinul însă nu se lăsa înduplecat. Aflînd de la săteni unde se află chilia părintelui, a pornit îndată într-acolo. Ajuns la faţa locului, străinul bătu cu nerăbdare în uşa mică a chiliei. Pentru că nu auzi nici un răspuns, străinul bătu cu şi mai multă înverşunare. Urmă aceeaşi tăcere care începu să-l scoată din sărite.
– Deschide, sau o las aici şi plec! Mă auzi, Avraamie? Eu mi-am făcut treaba! – striga străinul ca şi cum ar fi avut vreo înţelegere cu călugărul pe care acesta n-o onorase.
– Deschide sau plec! Sînt flămînd şi obosit, n-am chef să înoptez în pustietatea asta! Vreau să merg la un han, să mănînc şi să mă culc! Cu toate că banii lui frate tu’ nu-mi ajung nici ca să mă întorc acasă! Gata! Ia-ţi odrasla şi s-a terminat! Eu mi-am făcut treaba!
Tăcerea apăsătoare a pustiului se ridică ameninţătoare asupra străinului. El simţi cum cedează în faţa ei şi o uşoară spaimă intră în oasele lui. Dacă Avraamie nu mai e aici? Oare ar putea lăsa el copila în această pustietate? Nu, niciodată! Dar ce să facă? Să o ia cu el? Nici asta n-ar face-o. Străinul avea acasă copiii săi, iar o gură în plus însemna pentru el o povară prea mare. Străinul se aşeză pe o piatră de lîngă chilia pustnicului şi acum îi părea rău că nu a ascultat de sătenii care l-au sfătuit să vină dimineaţa. Cu siguranţă cineva l-ar fi găzduit şi i-ar fi dat de mîncare. Făptura lui costelivă fu cuprinsă în întregime de oboseala drumului şi de foame.
– Cine-i acolo? – se auzi pe neaşteptate vocea călugărului din chilie.
– Sînt eu, Şenoda...
– Cine-i Şenoda?
– Vin din satul tău...
– Avraamie n-are sat! Avraamie e călugăr!
– De la fratele tău care a murit...
– Fratele meu a murit?
– Da.
– Şi ce doreşti?
– A lăsat o fiică, e aici...
– Avraamie n-are fiică!
– A zis să o aduc la tine...
– Ţi-am zis că Avraamie nu are fiică! Să o ducă la mamă-sa!
– N-are mamă... Adică are, dar nu ştie unde e. A fugit cu nişte măscărici, se zice că e la un bordel.
– Să o dea la neamuri!
– N-are neamuri. A zis că numai pe tine te are, fratele lui. M-a plătit pe mine înainte de moarte să o aduc la tine. Mi-a dat cam puţini bani...
– Ai înnebunit? Avraamie s-a făcut călugăr şi acum să-şi ia femeie să trăiască cu el?
– E doar o copilă!
– Niciodată!
– Bine, eu mi-am făcut treaba! – începu străinul să se enerveze iar – să ştii că eu n-am de gînd s-o cresc! Dacă n-o vrei, o duc la un borbel şi o las acolo! Aşa o să-mi scot şi banii pe călătoria asta blestemată! Mă auzi?
Se lăsă o linişte apăsătoare în care străinul aştepta speriat să vadă dacă nu a stricat totul cu această îndîrjire care, de altfel, nu-i stătea în fire. Soarele începu să-l ardă şi el îşi dădu seama că îi era şi foarte sete.
– Cîţi ani are? – se auzi în cele din urmă glasul înmuiat al călugărului.
– Şapte.
– Zici că e a lui frate-meu?
– Da, că doar n-am făcut atîta drum ca să-ţi vînd o minciună.
– Şi cum o cheamă?
– Maria.
Se auzi ferestruica. Străinul se ridică bucuros de pe piatra pe care stătu toată această vreme. Se apropie şi luă pîinişoara din mîna întinsă a călugărului. Nu-i văzu faţa, dar mîna lui era atît de copleşitoare încît străinului i se păru că Avraamie l-a privit prin acea mînă. Apoi luă şi cana cu apă. Nu-şi putea veni în fire. Gîndul că acest călugăr vede cu mîinile îl răvăşi. Simţea că nu făcuse bine vorbind cu atîta îndrăzneală.
– Bine, Şenoda – se auzi glasul călugărului – lasă copila şi pleacă. Maica Domnului te-a trimis la mine, căci ea este ocrotitoarea acestei copile. Acum du-te. În curînd vei avea şi banii după care acum îţi pare rău.
Străinul, care mai devreme arăta atîta nerăbdare să plece, acum simţi că totul s-a terminat prea repede. Ar fi vrut să mai rămînă lîngă chilia călugărului. Nu-şi mai simţea nici oboseala, iar pîinea mică îi săturase foamea. „Şenoda”... Suna atît de dulce numele său în gura sfîntului. Îşi dădu seama că a fi strigat pe nume de un sfînt este tot una cu a te naşte din nou. Se simţea chemat la viaţă pentru a doua oara. Glasul acesta îl chemase pe nume spre o altă viaţă, spre un alt rost. Copleşit de aceste gînduri, Şenoda dispăru în întinsul pustiei.
2
Pustnicul Avraamie s-a trezit la uşa chiliei cu un copil. Numai aceasta nu făcu parte din închipuirile lui despre viaţa pustnicească. Renunţase la plăcerea de a fi cu o femeie ca acum să-şi ia asupra sa greutatea creşterii unui copil? Ar fi trecut el şi peste asta dacă copilul ar fi fost un băiat. Dar ce se facă cu o fată? O femeie în chilia unui pustnic? Aşa ceva nu s-a mai pomenit! S-a zis cu liniştea lui Avraamie! Toate acestea i-au trecut pustnicului prin cap înainte de a deschide uşa chiliei.
Era pentru prima dată, de cînd a venit aici, cînd a văzut pămîntul luminat de soare. Totul i se părea atît de mare şi de inutil. Se obişnuise cu întunericul chiliei, acolo era lumea lui. Lumea aceasta nu mai exista, uitase de ea. Se simţea ca şi cum ar fi scăpat un ulcior de apă din mîini. În acest ocean inutil de lumină o văzu pe copilă. Era singurul lucru cu rost. Stătea ţeapănă, cu mîinile atîrnînd, privindu-l cu ochii ei mari şi negri printre părul care îi ajungea pînă la marginea sindonaşului cusut dintr-o pînză folosită. Părea că ar fi putut să stea aşa şi o săptămînă, dacă i s-ar fi poruncit.
– Hai, intră! – rosti pustnicul cu vocea lui de om care vorbeşte puţin.
Copila îşi mişcă picioruşule rănite şi intră în chilie. Aici era răcoare şi bine, deşi nu se vedea nimic. Avraamie o aşeză pe scăunelul mic, iar el rămase în picioare. Scoase de sub măsuţă nişte finice uscate pe care i le aduse cineva în ziua paştelui. Le înmuie într-o străchiniţă cu apă şi i le dădu copilei. Copila nu mînca. Avraamie îşi dădu seama că nu vede şi deschise uşa ca să intre soarele. În fîşia de lumină care tăie chilia copila începu să mănînce finicele.
În timp ce copila mînca, Avraamie se apucă să scotocească pe sub masă. Negîsind ce căuta, îşi scoase gluguşoara sa şi o puse pe capul copilei.
– Ascunde-ţi părul – mormăi el cu vocea lui aspră.
Copila lăsă jumătatea de finic muşcată şi începu să-şi strîngă părul cu mîinile ei ude. Arăta însă atîta neîndemînare, încît Avraamie hotărî să i-l strîngă el. Adună cu brutalitate pletele copilei şi le îndesă, răsucindu-le, sub gluga pe care i-o legă sub bărbie.
– Aceasta să nu o mai scoţi de pe cap, nici cînd dormi! – zise Avraamie aproape răstindu-se. Apoi ieşi afară şi reveni peste cîteva ore. Găsi copila dormind pe rogojina lui.
Avraamie înţelegea că viaţa lui nu va mai fi ca înainte. Nu putea dormi într-o chilie cu o femeie, chiar dacă aceasta era copil şi îi era rudă. Rînduielile călugăreşti nu-i îngăduiau să ţină în chilie nici măcar un copil de parte bărbătească, darămite o fetiţă. Copila a continuat să doarmă pe rogojina lui, iar el îşi petrecea nopţile afară, rugîndu-se şi dormind puţin, spre dimineaţă, pe pămîntul gol. N-a durat mult şi el îşi găsi un loc care îi plăcu. În fiecare noapte Avraamie se ducea acolo şi, curînd, îşi făcu o nouă chilie, lăsînd-o pe cea veche Mariei.
Dacă pînă atunci îşi putea permite să petreacă mai toată vremea în rugăciune, de acum nu mai era aşa. Puţina hrană pe care o folosea spre întărirea trupului nu mai ajungea pentru doi. În plus, nu putea da copilului numai pîinea uscată şi apa pe care o folosea de obicei. Avea nevoie de fructe, de lapte şi poate chiar şi ceva mai bunişor. La urma urmei, copilul nu a venit să se facă pustnic. Nu e decît o orfană nenorocită.
Părintele Avraamie începu să muncească mult, împletind coşuri din vlăstare de finic şi cruci din piele pe care le trimitea în oraş printr-un călugăr tînăr care venea la el dintr-o mănăstire apropiată. De banii cîştigaţi, călugărul cumpăra din oraş fructe, iar în zilele de sîmbătă şi duminică chiar şi lapte, şi brînză pe care le ducea copilei la chilia ei. Peste zi, copila venea şi ea la chilia părintelui Avraamie, care o instruia în studiul Sfintelor Scripturi şi în felul cum trebuie să petreacă în chilie fără să se plictisească. Curînd Maria a învăţat să citească şi să împletească cruciţe din piele care mergeau şi ele la vînzare în oraş.
E foarte frumoasa ,
m-as bucura sa citesc in continuare ! (Comment this)